Suntem la fel, dar nu deodată

Publicat la May 24, 2016

TTB_20Red_203_originalÎn lume sunt curajoși, fricoși, constructori, demolatori, zugravi, tâmplari, grădinari, cerșetori sau singuratici. În lume suntem de toate felurile, dar arareori suntem la fel. De fapt, se întâmplă să fim la fel, doar că nu deodată. Ceasul inimii noastre se programează diferit și începe să ticăie adeseori cu doar o secundă mai târziu decât ceasul celui de lângă noi. Și așa se frâng visuri. De la o inimă care a început să iubească cu o secundă mai târziu. Și când te gândești că o secundă e atât de mică că nici n-o vezi, de cum să o simți. De ce are iubirea ochi s-o vadă? De ce nu-i închide și să-i lase pe oameni să iubească, să îi doară, să iubească greșit și apoi să îi doară și mai tare?

Pentru că inima știe când avem nevoie de acea secundă și ne-o oferă. Iar inima îi înțelege pe toți. Chiar și pe fricoși, pe cerșetori și singuratici. Pentru că inima a bătut la toți în piept și știe cât de greu e să dărâmi, dar și cât de greu e să construiești.

Eu sunt dintre constructori și dintre fricoși, dintre grădinari și singuratici. Mi-am pus inima într-o cutie și în jurul ei am construit ziduri înalte. Am pus singură cărămidă cu cărămidă și încă construiesc. Castelul din jurul inimii e un proces care se încheie doar atunci când se dărâmă, iar eu nu sunt încă demolator curajos. Îmi place să fiu constructor și grădinar. Să pun la porțile castelului flori, să le îngrijesc și să mă răsfăț în parfumul lor. Să fac drumul vizitatorilor frumos, chiar dacă știu că după ce ajung la porți, mulți se întorc de unde au pornit.

Mulți se întreabă cum am ajuns așa. Un constructor fricos care își îngrijește de unul singur grădina. Ți-ai spune că m-au rănit prea mulți și prea tare. Au făcut-o, e adevărat, dar eu n-am crezut vreodată că rănile făcute de alții ar trebui să îmi ghideze viitorul. Rănile mi le port cu încredere și sunt atât de obișnuită cu ele încât nu mă mai mir când le văd, nu-mi mai lăcrimează ochii, nu mă mai dor. S-au vindecat cumva.

Am ajuns așa pentru că de câteva ori inima mea s-a pornit să facă tic-tac cu exact o secundă mai devreme decât a omului de lângă mine. Și mi-am pus capul pe pieptul lui și n-am auzit întârzierea. Inima mea bătea atât de tare încât acoperea și secunda de întârziere din a lui. Am auzit doar la sfârșit, când secunda aceea dintre noi a devenit un infinit, iar acum s-a transformat într-o prăpastie. De-asta construiesc acum, ca să acopăr o secundă.

Și e în regulă. Nu îmi e greu, dar mă îngrozesc privirile pline de milă și de compasiune ale unora. Să nu mai spun de cuvinte și îmbrățișări cu subînțeles. Noi, adică toți cei care seamănă cu mine, suntem normali. Suntem într-o etapă a vieții noastre în care facem niște alegeri pe care ni le asumăm, le înțelegem și le acceptăm. Nu suntem defecți, suntem doar mai așezați, mai ascultători, pentru că vrem să ținem de mână pe cineva și să simțim cum ne bat concomitent inimile: tic-tac, nu tic-tic, tac-tac. Iar pe voi, curajoșii și demolatorii, nici nu știți cum vă vedem. Ca pe niște supereroi. Nu că am vrea să fim ca voi, dar uneori curajul și lipsa de frică pe care le posedați sunt pur și simplu molipsitoare. Așa că, nu ne mai priviți cu milă. Suntem normali. Suntem fericiți. Suntem ca voi, doar că nu s-a nimerit să fim la fel deodată!

Fotografie: www.pinterest.com

Share Button