O zi de naștere cât o revelație

Publicat la November 28, 2016

15292812_1231616640217706_1200770070_oÎntr-o seară, împreună cu prietena mea Angi, ne-am construit propriile planete. Era un joc pentru copii inspirat din cartea Micul Prinț, una dintre preferatele mele. Pe planeta respectivă puteai să ai doar 2 baobabi (un fel de copaci), iar în cazul în care aveai mai mulți pierdeai puncte. De ce încep cu asta? Pentru că am relizat că e un moment al vieții mele în care planeta îmi e suprapopulată de baobabi care mănâncă puncte.

În urmă cu două zile a fost ziua mea de naștere. Zi în care, spre deosebire de ceilalți ani, am ales să fac un lucru total diferit. Mi-am șters data nașterii de pe Facebook și din considerente care nu au ținut neapărat de mine, am petrecut întreaga zi singură. Pentru unii asta ar însemna puțin, dar pentru mine, care am fost obișnuită să îmi petrec toate zilele de naștere cu petreceri mai mari sau mai mici, înconjurată de prieteni, de familie și de cele câteva mii de oameni din online, nu a fost ceva foarte ușor. Totuși, a fost un lucru pe care mi l-am asumat, indiferent de neplăcerile pe care avea să le scoată la suprafață, de rănile pe care o să le deschidă sau de bucuriile și surprizele pe care avea să le aducă.

Sincer, a fost o lecție foarte grea, pe care am învățat-o cu lacrimi în ochi, cu un orgoliu rănit și cu câteva prietenii puse sub semnul întrebării. Acum, după ce a trecut emoția negativă a momentului, știu că planeta mea pierde resurse pentru că le oferă unor copaci care nu vor să crească. Sau, care, poate cresc doar pentru ei, pentru propriul interes.

De ziua adunării anilor mei, am relizat că oamenii nu seamănă neapărat cu mine. Că unii își aduc aminte de ziua mea doar dacă scrie pe Facebook (sau poate nici atunci). Că nu știu de metode alternative ca memoria sau calendarul telefonului ori cel din perete. Și e ok, nu toți trebuie să fim pe lista priorității celorlalți. Dar într-o prietenie, în care nu ne obligă nimeni să stăm, cred într-o reciprocă. Reciproca respectului, a interesului și a prețuirii. Dacă nu există astea, aceea nu e prietenie. E doar o relație din care unul câștigă, pentru că celălalt investește.

Ah, am mai aflat că uneori online-ul anulează realitatea. Și asta a durut încă mai tare decât toate urările nespuse. Un mesaj pe facebook sau whatsapp nu reușește să suplinească telefonul, pentru că n-am avut pretenția să vină vreunul tocmai în capătul ăsta de lume în care m-a dus viața. Dar da, uneori prieteniile sunt pentru a fi expuse, pentru a ne lăuda cu ele pe niște pereți virtuali, în fața unor oameni pe care nu îi cunoaștem, când, de fapt, noi poate nu am mai schimbat la telefon sau în viața reală niște vorbe de mult, prea mult timp. Așa că, să nu mai credeți în prieteniile construite în online. Să nu vă mai bucurați că pun alții poze cu voi. Să vă bucurați când își fac timp să vă sune, să vă vadă, să vă ajute dacă aveți nevoie, să vă asculte, să vă șteargă lacrimile. Acolo, în viața reală, unde se trăiesc toate – și bucuriile și supărările.

Am realizat că vorbele spuse cu niște ocazii nu se transformă în fapte într-un context care se dovedește a fi oportun. Sunt așa de mulți cei care au spus că sunt importantă, că prezența mea contează, că le-am schimbat viața, că le-am redat speranța, că sunt omul în care au cea mai mare încredere și alte superlative pe care dintr-o naivitate copilărească le-am crezut și le-am pus cu totul la suflet. Asta pentru că am o predispoziție în a crede că toți oamenii sunt buni. Dar la acel momentul în care vorba s-ar fi putut transforma în faptă n-a mai existat nici importanță, nici încredere, pentru că se făcuseră nevăzuți. Pentru mine contează ziua de naștere doar ca o recunoaștere verbală, scrisă – adică o urare. Darurile materiale sau sufletești sunt niște bonusuri care transformă o zi obișnuită într-una mult mai bună, dar acelea nu sunt necesare.

Ajungând la vârsta asta știu că am dat din mine în locuri în care nu au fost ochi să vadă. Ori au văzut, au luat și au plecat. Și se mai întorc când mai au de luat. Și e în regulă, pot să trăiesc cu asta. Cu sinceritatea celor care iau fără să mai dea ceva în schimb, dar nu pot trăi cu fățărnicia. Acel fariseism care ia și-ți promite de pe buze că-ți va răsplăti. Nu pentru că îi ceri, ci pentru că de bunăvoie se angajează la asta. Nu pot trăi cu prieteniile de fațadă. Pe acestea, să mă iertați, oricât de mult v-aș iubi, nu le mai pot duce. Am ajuns într-un moment în care știu că trebuie să aleg egoist, să păstrez doar baobabii care au nevoie de mine, dar care sunt acolo când am și eu nevoie de ei, fie doar la bucurie, că la durere mă feresc să împovărez coroana cuiva. Mai știu că sinceritatea e cheia prieteniilor sănătoase și a reparării prieteniilor în care crezi. Iar eu folosesc această cheie atât ca să închid răni, cât și să le deschid, pentru că nu e cale spre vindecare fără sângerare. Și celor care m-au uitat le-am cam spus personal că m-a durut, că m-au rănit, iar celor cărora nu le-am spus încă și poate află așa, e pentru că îi respect prea mult ca să cred că ar acorda vreo importanță sincerității mele sau i-ar face în vreun fel să se schimbe.

Dacă ai fost vreodată în situația mea, crede-mă că se poate trăi cu astea. Se poate trăi cu puțini baobabi pe o planetă. Pentru că e destul să ai câțiva roditori, decât o livadă cu toți pomii uscați. Și de baobabii ăia verzi trebuie să te ții cu toate brațele, cu toată inima, cu toate bucățile de suflet. Așa încât să nu poți sufla în lumânări din cauza lacrimilor, să ai pauze la telefon pentru că ai nod în gât, iar de dincolo să ți se zică „Aș vrea să fiu acolo să te țin în brațe” sau „Te-am sunat acum, ca să fiu sigur că de ziua ta eu sunt ultimul cu care vorbești”. Sau să primești un cadou într-o plasă reciclată, scris de mână, dar care face cât toate bijuteriile cu care se laudă altele. Și ah, a fost o zi cu plâns, ziua asta a mea. S-a terminat cu plâns. Dar nu cu același cu care a început. A început cu cel al tristeții și s-a terminat cu cel al bucuriei. Al victoriei baobabilor care fac planeta mea să trăiască frumos și veșnic. Vă mulțumesc tuturor celor care ați uitat de ziua în care am apărut pe lume. I-ați făcut pe cei care nu au uitat să se vadă mai bine. Îmbrățișări iertătoare agățate de o lacrimă! Seară bună.

 

 

 

Share Button