O sală de așteptare

Publicat la May 12, 2016

Ruxandra-Radu-be-light-photography-engagement-62Am dus în viață câteva lupte. Nu au fost nici ușoare, nici grele. Au fost lupte, iar luptele nu se cataloghează, pentru că oricât de puternic ai fi tot ajungi să pierzi ceva. În multe din luptele pe care le-am purtat am pierdut lucruri pe care le-am crescut frumos și cu grijă. Totuși, cel mai greu a fost când m-am pierdut pe mine, pentru că am avut curaj să-mi încredințez inima unor mâini prea aspre pentru cât de fragilă era.

Nu-mi pare rău pentru că am fost curajoasă și am ales să pășesc cu încredere înainte, pentru că știu cu tărie că ni se întâmplă doar lucrurile de care avem nevoie și care o să ne ajute să empatizăm în viitor cu situația altora. Așa că, nu regret nici că am plecat. Ca o furtună, fără să anunț, fără să mă milogesc să-mi țină cineva ușa deschisă și fără să aștept să mi se spună că mă pot întoarce oricând. Nu vreau să mă întorc. Nu, nu acolo unde am fost cea din urmă pe lista opțiunilor. Nu am cerut mai nimic oamenilor, poate doar demnitatea de a-mi spune unde nu e destul spațiu ca să mă așez. Dar sunt unii care-și fac din inimă o sală de așteptare. Îi lasă pe toți să se înghesuie acolo și pentru a le crea iluzia că încă sunt o prioritate le mai oferă din când în când câte un scaun, iar după ceva vreme îl dau altcuiva.

Așa era și la el. Un du-te vino, o iluzie a iubirii, o scenă în care minciuna juca mai bine decât adevărul. O simulare care putea fi ușor confundată cu iubirea. Mai ales dacă îți doreai din tot sufletul ca și el să te vadă cu ochii cu care tu îl priveai. Acum că sunt atât de departe pot să am o perspectivă de ansamblu, pentru că atunci când eram aproape vedeam proiecțiile mele în el, nu cine era el cu adevărat.

Îl văd pierdut și, totuși, cu palmele lipite de inima alteia. Aș vrea să mă gândesc la el. Să îi doresc numai binele, să se bucure de iubirea care i se oferă, să fie fericit, dar am ajuns în punctul în care nu-mi mai e teamă pentru cei pe care i-am iubit. Îmi e teamă pentru cei care intră în viața celor pe care i-am iubit. Nu pentru că m-au iubit greșit, ci pentru că ei au fost atât de mult timp neiubiți sau iubiți nepotrivit, încât nu pot să ofere decât mâini goale, frânte de bătături și asprite de alte inimi cu colțuri care ar fi avut nevoie de șlefuire. Ei nu știu să accepte să fie iubiți…

Așa că, îmi e teamă pentru ea. Veselă, pură, gata să accepte orice, să se facă una cu pământul doar ca să-și arate iubirea. Angrenată într-o competiție a sacrificiului și a curajului. Parcă mă văd pe mine în ea. N-aș vrea să poarte în suflet aceleași răni pe care le duc și eu. Să-și facă ziduri împrejurul inimii, să nu deschidă ușa, ci să se uite doar din când în când pe vizor. Ce tare m-aș bucura să-i surâdă soarele și în suflet să-i crească flori pentru că el și-a făcut timp să ude semințele. Dar, oare, cât de repede se schimbă oamenii care n-au vrut să înțeleagă vreodată că trebuie să o facă? Nu îndeajuns de repede încât să împiedice următoarea plecare. Dar pentru ei nu e o problemă, au în inimă o sală de așteptare….

Fotografie: Dragoș&Laura Ludușan, http://www.be-light.ro/blog/ruxandra-radu-enagagement-sibiu/

Share Button