O ecuaţie a biruinţei în care Cerul este necunoscuta

Publicat la April 25, 2014

IMG_1342Uneori, cântăm şi spunem lucruri la care ne gândim prea puţin şi cărora nu le vedem adevărata însemnătate. Îi spunem lui Dumnezeu că suntem gata să mergem până la marginile pământului şi că am da totul pentru El. Totuşi, când vine vorba de pus în practică cuvintele acestea, cum reacţionăm?

În cazul Emiliei Silveşan, fie că a vrut, fie că n-a vrut, cuvintele pe care le cânta zilnic s-au împlinit. Cântarea ei favorită zicea cam aşa: „Mai e puţin, încă puţin din timpul ce-a mai rămas. Încă puţin şi voi pleca spre ţărmul celălalt.”

În urmă cu doi ani, prin 2012, Emilia făcut un set de analize de rutină, în urma cărora nu s-a depistat nicio boală gravă sau incurabilă. Singura îngrijorare a medicilor era o cicatrice pe stomac, dar aceştia presupuneau că nu constituie o mare problemă, astfel a fost declarată sănătoasă.

La începutul anului 2013, în ciuda faptului că se simţea foarte rău, a plecat împreună cu fiica ei, Simona, în concediu în Italia. În Italia erau stabiliţi patru din cei cinci copii. Fiindcă starea sa de sănătate a început să se deterioreze în timpul concediului, copiii au dus-o de urgenţă la spital. De data aceasta analizele au fost mult mai amănunţite, iar în urma gastroscopiei, medicii au constatat că se confruntă cu o boală foarte gravă, cel puţin asta le-au comunicat Claudiei şi Simonei, imediat după investigaţii. Pe o foaie, medicul care se ocupa de caz, le-a înşirat toate lucrurile care trebuiau făcute şi a programat ca operaţia să aibă loc în următoarea zi. Acest lucru nu a fost posibil, deoarece Emilia a venit în concediu doar cu buletinul, fără să-şi fi făcut un card de sănătate sau o asigurare medicală.

Astfel, Simona a plecat de urgenţă în România. Ajunsă din nou acasă a mers la Casa de Asigurări de Sănătate, unde, în doar câteva minute a reuşit să intre în posesia cardului european de sănătate. Trebuie menţionat faptul că, aceste carduri vin direct de la Bucureşti şi în mod normal îl primeşti abia după două săptămâni de la depunerea cererii. Aici se poate vedea cu ochiul liber intervenţia lui Dumnezeu şi faptul că El nu ţine cont de timp.

Femeia a fost nevoită să stea trei săptămâni în spital înainte de operaţie. În tot acest timp nu reuşea să mănânce aproape nimic, datorită tubului care îi era introdus în stomac. Tânjea foarte mult după un strop de apă şi singurul lucru pe care fiicele ei puteau să-l facă, era să-i umezească buzele cu un şerveţel. Amuzantă din fire, Emilia a spus că atunci când iese din spital o să bea 6 litri de apă doar ca să se sature. Atunci, Dumnezeu a venit în vizită ca să-şi arate prezenţa şi puterea. Domnul i s-a prezentat Emiliei în vis şi i-a adus o farfurie plină cu gogoşi. După ce a înfulecat gogoşile, mâna Lui i-a întins un pahar de apă pe care l-a băut dintr-o înghiţitură. Când s-a trezit, le-a povestit fetelor visul şi le-a spus că acum nu-i mai este nici foame, nici sete, ci se simte sătulă.

IMG_1641În 14 februarie a avut loc prima operaţie. Emilia nu ştia nimic despre diagnosticul pe care i l-au pus doctorii şi pe tot parcursul bolii nu a menţionat niciodată cuvântul cancer. Avea oroare de cancer şi îi era mai uşor să depăşească momentele respective dacă nu pronunţa numele bolii. În urma operaţiei stomacul a fost extirpat, a fost tăiată o parte din ficat şi s-a constat că şi esofagul este afectat de celulele canceroase, dar aceste lucruri i-au fost spuse pe rând Emiliei. Imediat după ce a ieşit din operaţie şi s-a trezit din anestezie, femeia a spus: „Domnu-i aici, Îl simt cum îmi ţine piciorul”. Acest lucru fiind tot o minune, deoarece ea nu se putea mişca şi nici nu se putea întoarce de pe o parte pe alta. În fiecare situaţie, oricât de neînsemnată sau critică ar fi fost, Dumnezeu era prezent şi o întărea. Îi dădea motive de bucurie atunci când mulţi ar fi plâns şi ar fi căzut în capcana fără fund a depresiei. A reuşit să devină un imbold pentru medicii care o vizitau în fiecare dimineaţă şi care aveau prea puţine cuvinte, dar prea multe gânduri. Sigur i-a făcut să se gândească cu mai multă încredere la existenţa şi frumuseţea lui Dumnezeu.

După câteva săptămâni de la operaţie, familia, împreună cu Emilia s-a întors în România. Lucrurile începeau să meargă spre bine. Niciun membru al familiei nu se gândea că lucrurile s-ar putea să meargă mai rău sau că deznodământul o să fie unul greu de acceptat. La un RMN făcut în Policlinica din Bistriţa, s-a constatat o creştere a carcinomului, dar nu era nimic îngrijorător, având în vedere că celulele canceroase erau deja prezente în organism.

A stat acasă câteva luni şi apoi a fost internată din nou, de data aceasta în Cluj, pentru că esofagul i s-a închis şi mâncarea nu mai avea unde să se depoziteze. În 11 iulie a avut loc a doua operaţie. Imediat după intervenţie, Simona l-a rugat pe domnul doctor să-i spună câte şanse mai are mama ei. Doctorul i-a zis că un astfel de cancer nu a mai văzut de mult şi chiar dacă nu vrea să o rănească, trebuie să se pregătească pentru că în maxim o lună şi jumătate s-ar putea să-şi dea duhul.

270780_158781934192232_7017681_nTimp de o săptămâna, Simona a hrănit-o cu seringa şi în 22 iulie a avut loc a treia operaţie. 12 zile a stat la terapie intensivă, asta datorită ajutorului acordat de medici. Una dintre asistente, văzând-o atât de des pe Emilia, a întrebat-o la un moment dat pe Simona „Sunteţi pocăiţi?”. Simona i-a răspuns că da şi aceasta i-a zis că se vede pe feţele lor că sunt altfel. „M-am bucurat aşa, deşi eram într-o întristare de nu puteam schiţa niciun zâmbet. Mă mir că a văzut ceva pe faţa mea, cum că aş fi diferită.”, spune Simona.

După externare, imediat ce au ajuns acasă, lucrurile au început să se complice, dar medicii nu mai aveau altă soluţie. Locul în care s-a produs operaţia a început să supureze, să miroasă şi să devină din ce în ce mai dureros. Simona, chiar dacă nu s-a văzut niciodată în postura de asistentă, a trebuie să înveţe cum să aplice unguent pe rană, cum să înfăşoare pansamentul şi cum să presare peste tot puţină dragoste. Acum, chiar dacă nu asta îi e menirea, ştie că ar putea avea grijă de un bolnav fără doar şi poate, fiindcă experienţa vieţii a călit-o şi a făcut-o să evolueze.

A fost o perioadă în care membrii familiei nu puteau să accepte că la un moment dat, Emilia o să plece. Nu-şi puteau imagina cum ar fi viaţa fără ea, iar perioada de prelucrare a fost lungă şi dificilă.  „Înainte cu câteva ore de plecarea ei, i-am spus să ne rugăm Domnului şi să-i cerem Lui un cuvânt de încurajare. Versetul pe care Dumnezeu l-a pregătit a fost din Apocalipsa, capitolul patru. «După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!». Am înţeles din cuvântul acesta ce trebuia înţeles şi am ştiut că Domnu-i face chemarea.”, spune Teodor.

Femeia a fost conştientă pe tot parcursul bolii şi nu a dat semne de inconştienţă. Simona o provoca de multe ori la discuţii şi o ruga să-i spună reţete de prăjituri. Astfel, mintea ei a rămas mereu antrenată, tânără şi ageră. Simona îşi aduce aminte de un episod în care, împreună cu sora ei Adina, s-au lăsat convinse să pună murături, dulceţuri şi compoturi pentru perioada de iarnă. În situaţia în care se aflau nu le ardea de aşa ceva, dar ca să-i facă pe plac mamei lor şi ca aceasta să simtă mirosul de ceapă proaspăt călită, s-au pus pe treabă. Au început cu un simplu gem şi au ajuns până la murături, tocănuri şi zarzavaturi. Iubirea nu se arată atunci când faci lucruri care te ajută să te simţi confortabil, ci atunci când renunţi la confortul tău pentru a-i face o bucurie celuilalt.

În dimineaţa ultimei zile de viaţă, Emilia a mai spus „Tată, repede!”, după care i s-a stins vocea şi totul a rămas în tăcere. „După ce a murit, Simona a sunat la firma de pompe funebre şi cineva a venit să o ia de la domiciliu. Au venit cu o pătură. Au prins-o de mâini şi de picioare şi au pus-o în ea, iar apoi au scos-o din casă. Atunci am simţit cum se rupe ceva din mine. M-a durut când am conştientizat că aceasta e o despărţire definitvă, omeneşte vorbind.”, afirmă soţul acesteia.

Emilia a fost o adevărată binecuvântare în mijlocul familiei ei. A fost o dovadă de curaj şi de acceptare a voii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că a fost mamă a 8 copii, dintre care 3 sunt acum alături de ea în cer. Înaintea tuturor operaţiilor amintite mai sus a trecut prin alte două intervenţii chirurgicale. A trecut prin regimul comunist şi a făcut faţă presiunilor şi neajunsurilor. A mulţumit întotdeauna Domnului şi o clipă nu a dus lipsă de cele necesare. A dăruit câte ceva din puţinul ei fiecărei persoane care călca pragul casei în care locuia. Nu trebuiau să fie lucruri mari, ci era destul un pahar de apă, o ciorbă proaspătă, un borcan de zacuscă sau o sticlă de lapte. Daruri pe care unii le-au văzut ca venind din partea unui înger cu chip de om.

Când i-am întrebat pe membrii familiei ce le lipseşte cel mai mult, mi-au spus că zâmbetul ei şi pozitivismul pe care îl avea de fiecare dată. Ea reuşea să se bucure de orice lucru micuţ şi chiar dacă suferea încerca să-i facă pe alţii să râdă. Cum s-ar zice, făcea haz de necaz, motiv pentru care acum a lăsat un gol mare în sufletul tuturor.

Probabil vă întrebaţi cum se poate ca moartea să fie o biruinţă, mai ales că ea a venit la 58 de ani, o vârstă la care alţii încă lucrează şi-şi plimbă nepoţii. În acest caz, moartea a fost o biruinţă pentru că ea a influenţat mai multe suflete decât dacă ar fi rămas în viaţă. A pus o bucată de veşnicie şi un gând de-a lui Dumnezeu în fiecare doctor şi în fiecare asistentă cu care a intrat în contact. A deschis orizonturi către bucuria în suferinţă celorlalţi pacienţi cu care se afla în salon şi a arătat familiei ei că se poate să fii mulţumitor în toate. Cerul, pentru noi, e doar necunoscuta din ecuaţie, dar pentru Emilia necunoscuta a fost deja aflată, astfel că ecuaţia este rezolvată. Ea este în slavă, stând la dreapta Tatălui, cu zâmbetul pe buze şi mulţumind neîncetat pentru că a reuşit să descopere rezultatul corect.

Să fim plini de încredere, să avem mintea deschisă şi să înţelegem matematica lui Dumnezeu. O ecuaţie în care ai o necunoscută, poate fi rezolvată în mai multe moduri, dar tu poţi alege modul cel mai potrivit. Alege să rezolvi lucrurile după voia lui Dumnezeu, ca să afli că necunoscuta era Cerul şi că pe acesta o să-l moşteneşti împreună cu toţi sfinţii alături de care stai acum.

Share Button