În căutarea luminii

Publicat la January 23, 2016

28e56b852b80938f12d24278d9ebf266În urmă cu câteva nopți s-a luat dintr-odată curentul. Probabil nu mi-aș fi dat seama de asta, dacă m-aș fi pus și eu la somn ca toți oamenii normali. Așa că, în momentul în care am identificat problema, am scris pe facebook într-o goană nebună după ajutor. Nu glumesc când spun nebună, pentru că mai aveam 15% baterie la telefon, iar cu datele mobile pornite aceasta moare destul de repede. Slavă abonamentului cu internet nelimitate! Pe lângă asta, laptop-ul nu mă ajuta deloc, pentru că era și el pe moarte. Imediat după ce am postat mesajul, câțiva insomniaci ca și mine s-au oferit să mă ajute. I-am trimis unui tip foarte amabil o poză cu panoul electric și mi-a explicat cum să mut siguranțele, cum să le deșurubez și să le reinstalez. Am făcut cum mi-a zis, dar am mai făcut eu ceva ce nu pot să vă spun aici, pentru că uneori femeile au impresia că pot să aducă îmbunătățiri chiar și în domenii în care sunt varză. În fine, am făcut eu ce-am știut sau nu și a crăpat tot sistemul. Adică, inițial nu aveam curent la prize, dar becurile mergeau. Acum, după lamentabila mea încercare de a dezfileta și adăuga chestii (nu) foarte mișto, am dus la moartea întregii electricități din apartamentul nostru. Am rămas în întuneric. Fără baterie la telefon, fără baterie la laptop, fără tot și fără nimic. M-am pus la somn, dar asta nu înseamnă că am și adormit. Insomnia mea chiar nu e o chestie de tehnology addicted, ci chiar e pe bune. Am adormit cândva, dar nu știu cât era ceasul. Cert e că era întuneric.

Când m-am trezit, nu știu exact când a fost asta, mi-am dat seama că eram singură acasă. Singură într-un oraș încă ciudat de nou, într-un bloc vechi de aproape-un secol, plin de niște vecini pe care i-am întâlnit doar pasager în fața liftului. Adică, gândiți-vă că habar nu aveam ce să fac. Nu puteam suna pe nimeni, nu știam la cine să apelez. Undeva, când se făcea din nou întuneric, mi-am făcut curaj să bat la ușa unei vecine. Am întrebat-o dacă are vreo idee despre cum pot să rezolv problema. Nu avea, dar cel puțin m-a încurajat fără să știe cu căldura și zâmbetul ei. Am mai mers la un vecin și l-am rugat respectuos să mă ajute. Dânsul, pensionar și toate cele, a coborât și urcat etaje cu multe scări când în casă, când la panou, dar toate acestea fără rezultat. A dat fuga la toți prietenii lui electricieni, dar niciunul nu era acasă în acel moment. Am apreciat, totuși, dăruirea și interesul cu care a făcut toate astea. Astfel, am rămas încă o noapte fără curent, dar cu un pic de baterie la telefon pentru că vecina a fost drăguță și mi-a pus telefonul la încărcat pentru o jumătate de oră. Bine a făcut, că altfel mama și-ar fi imaginat vreo 10 mașini care au trecut peste mine, vreo 15 boli incurabile de care nu știam și care mi-au curmat viața tocmai acum. Ca să vă dați seama cam cât de tare se panichează cei de acasă când nu dau semne de viață din diverse motive; ăștia ai mei începuseră deja să se roage pentru mine, ca dacă m-a răpit cineva să mă trimită acasă de urgență. Ce să zic, niște rugăciuni în plus nu au stricat niciodată, mai ales că unii au impresia că astea disperate și zise la ananghie îl impresionează cel mai mult pe Dumnezeu (presupun că suntem cu toții conștienți că nu-i deloc așa).

Am cumpărat cam o jumătate de sac de lumânări, le-am aprins și le-am consumat pe toate. Am citit aproape două cărți la lumina lumânărilor și am descoperit în mine un fel de bucurie de care nu știam până atunci. Găsisem sentimentul ăla de mulțumire pentru un lucru negativ, în ideea în care putea să fie mult mai rău. Să nu avem gaz, să nu avem căldură și să nu avem nici curent. Atunci ar fi fost grav. Asta ce-am avut noi a fost un fel de joacă de-a vândutul de limonadă. Copiii sigur nu se supărau prea tare dacă nu ar fi vândut niciun pahar în ziua respectivă. În final, părinții tot i-ar fi răsplătit cu 1 leu după ce ajungeau acasă.

După încă o noapte a venit și o dimineață la fel de lungă ca și cealaltă, pentru că tot aproape de întuneric a apărut electricianul. Problema era mai gravă decât părea. De una singură nu aș fi reușit vreodată să o rezolv. Eu abia am reușit să merg până la magazin să îi spun vânzătorului că am nevoie de niște siguranțe și pentru orice eventualitate i-am dus un model, că nu prea știam cum să îi explic. Când m-a întrebat de câți amperi să fie am recunoscut rușinată că habar nu am, dar să-mi dea câteva care să fie potrivite pentru prize și câteva pentru becuri. A, da, uitasem. M-am încumetat să schimb siguranțe de una singură, dar rezultatul a fost același, la fel de puțin curent. Chiar deloc! Revenind la domnul electrician, a descoperit că siguranța din panoul de pe scara blocului era topită. A înlocuit-o cu una automată, iar asta sigur o să ne ușureze viața în cazul în care ne mai părăsește energia (electrică), pentru că de alt fel avem din plin. În casă siguranțele erau duse și ele, aveam ceva scurtcircuit din cauza unu prelungitor și tot așa. Chiar și cu el în casă a explodat o siguranță, adică a făcut flamă, scântei și de-alea, iar electricianul grijuliu îmi zicea să mă dau mai în spate sau să nu mă uit. Într-un final, am găsit problema și-a venit și curentul. Habar nu aveam cât de prețioasă e lumina până în momentul în care a trebuit să trăiesc fără ea.

Povestea în sine e tragicomică. Adică, am râs printre frici și ne-am ascuns de toate… în întuneric. Totuși, mi-am dat seama că și oamenii sunt niște lumânări. Unii ard, alții trebuie aprinși, iar câțiva se consumă de dragul altora și chiar al lor. De exemplu, vecina de vizavi e o lumânare aprinsă, care se consumă din când în când, pentru că face fapte bune, le zâmbește străinilor, dă curent celor năpăstuiți ca mine și e acolo când ai nevoie de ea. Vecinul de la următorul etaj, pensionarul e doar o lumânare. Nu e aprins pentru nimic, poate doar pentru alergare, dar și prea multă căutare poate stinge flacăra din tine. El alerga și s-a pierdut undeva pe drum, pentru că bătutul din ușă în ușă n-a adus nicio îmbunătățire. N-am avut curent oricât de mult s-ar fi străduit el. Electricianul era o lumânare care nu doar ardea, ci se consuma la propriu. De ce? Pentru că știa precis pentru ce o face. Pentru mine, ca eu să am curent. Avea o misiune fixă și nu s-a dat bătut până nu a reușit să o îndeplinească.

Oare noi ce fel de lumânări suntem? Am fost cândva aprinși pentru ceva, dar căutarea febrilă ne-a făcut să ne stingem pe drum? Ardem și acum, dar din când în când flacăra ne tremură de parcă ne-ar fi teamă să nu ne topim prea repede? Suntem neaprinși sau stinși cu totul? Cu toții suntem lumânări, dar în final fiecare poate să aleagă ce fel de lumânare vrea să fie. Neaprinsă, aprinsă sau una care se consumă. Eu vreau să fiu o lumânare care se consumă, pentru că în orice fel de întuneric aș putea aduce atunci lumină. Da, poate ați spune că mă voi termina repede, dar fiți conștienți că ceilalți nu vor uita niciodată impactul acela al luminii. Amintirea luminii mele le va rămâne mereu în minte, iar după ce eu mă voi fi stins, ei vor învăța de unii singuri cum să fie lumânări care dau lumină puternică într-un întuneric de care altfel n-ar fi fost poate niciodată conștienți.

Am rămas câteva zile fără curent și așa am pornit în căutarea luminii. Am găsit-o. E în fiecare dintre noi!

Fotografie: www.pinterest.com

Share Button