Balerină în vise, pictor în realitate

Publicat la January 17, 2014

266529_475274665837692_1488866671_oDacă apeşi pe clanţa de culoare neagră pătrunzi într-un univers pe care nu l-ai mai întâlnit. Ţi se deschide în faţă o cămăruţă în care crezi că trăieşte o furnică, dar dacă priveşti în colţul din stânga vezi minunea. Un picior firav care încalţă un balerin roz, o cală albă, un apus de soare magnific şi parcă uitat de vreme, un tablou cu cireşe.

Universul acesta e al ei, al Andreei Caba, un suflet peste care şi-au scuturat florile petalele ani la rând. A turnat soarele raze ca să-i încălzească inima şi s-o ducă mai aproape de ceea ce voia să devină. Încă de când trăia într-un colţ de lume, undeva în comuna Bratca din judeţul Bihor, îşi imagina că o să devină un mic artist. Fugea prin casă cu un braţ de foi în mâini şi o pungă cu creioane colorate. În fiecare colţişor ascundea câte o foaie şi câte o culoare ca nu cumva să rămână fără materiale când îi vine inspiraţia. Când trecea dintr-o cameră în alta ţopăia ca un iepuraş şi făcea piruete încercând să ferească obstacolele care îi ieşeau în cale. Visa să fie o balerină, iar în timpul liber să deseneze momente din spectacolele pe care le-ar fi susţinut. Dacă toţi ceilalţi copii îşi doreau să fie ceva asemănător părinţilor, fie poliţişti sau pompieri, ea spunea simplu că vrea să fie artist, indiferent dacă se gândea la o balerină sau la un pictor. Nu ştia prea bine ce însemna să fii artist, dar îi plăcea pentru că suna pompos. 

Paşi micuţi către un tablou al împlinirii

La începutul clasei a V-a, încurajată de doamna dirigintă a participat pentru prima dată la un concurs de talente. Era un concurs cu tematică de iarnă, în special se punea accentul pe tema Crăciunului. Şi-a dat silinţele să realizeze tablouri cât mai autentice şi cât mai frumoase. Era încrezătoare că o să câştige ceva, cel puţin o menţiune, dar soarta a făcut ca totul să se întâmple altfel de cum şi-a imaginat. După acel concurs la care nu a primit niciun premiu a fost dezamăgită şi a început să se simtă complexată crezând că talentul ei nu este îndeajuns de bun.

969140_583231741708650_407210456_nNu după mult timp a survenit o nouă propunere a profesorilor cu privire la un alt concurs de talente. Andreea, încăpăţânată din fire a refuzat propunerea şi parcă revoltată a spus că nu o să mai deseneze. După lungi insistenţe din partea tuturor şi după ce a aflat că premiul I este răsplătit cu o excursie de 10 zile la Roma, a acceptat. Parcă fără încredere realiza tablourile şi-i spunea mamei sale că nu ştie de ce desenează, fiindcă oricum nu o să câştige nimic. S-au adunat lucrări din toată ţara şi o mulţime de copii au participat la acel concurs. Rezultatele ar fi trebui să se anunţe după aproximativ o lună, dar acestea întârziau să apară. În momentul în care a văzut că nu primeşte niciun răspuns şi-a pierdut orice speranţă şi dezamăgirea s-a instalat din nou în inimioara Andreei.

După câteva zile profesoara de engleză a intrat în clasă şi a strigat în gura mare „Andreea, ai câştigat premiul I”. Andreea care stătea în ultima bancă nu a reacţionat şi a continuat să-şi repete lecţia la istorie. „Andreea Caba, cu tine vorbesc. Ai câştigat locul I la concursul de pictură, vei pleca la Roma”. În momentul acela Andreea s-a dezmeticit şi şi-a dat seama ce înseamna asta, apoi a început să salte de bucurie.

În timpul excursiei din Italia, Andreea împreună cu ceilalţi câştigători au vizitat Roma, Milano şi au mers chiar la Vatican ca să se întâlnească cu Papa. Un ziar din Italia şi o televiziune din Timişoara au luat interviuri şi au făcut reportaje despre micuţii câştigători talentaţi. Când au ajuns la Fontana di Trevi, fetiţa, parcă timidă a aruncat o monedă dorindu-şi să fie acceptată  la Liceul de Arte din Cluj şi să treacă cu bine peste toate examenele de admitere.

Revenind în România dorinţa ei a început să prindă contur şi astfel din clasa a VI-a s-a mutat în Cluj fiindcă trecuse cu bine de toate examenele de admitere. Locul în Liceul de Artă îi era deja rezervat, iar talentul ei era incontestabil. În timpul claselor a IX-a şi a X-a a urmat secţia de arhitectură, iar în a XI-a şi a XII-a a optat pentru design ambiental.

Bucăţică cu bucăţică se face realitate dintr-un vis

483077_436669166364909_1717745462_n

Pe la jumătatea clasei a XII-a au început să vină valurile care se năpusteau năpraznic asupra inimii ei. Unul dintre cei mai iubiţi oameni îşi lua încet, încet rămas bun de la viaţă şi de la cei dragi. Andreea a stat zile la rând la căpătâiul bunicului ei, plângând şi încercând să-l îngrijească cum ştia mai bine. Se simţea neputincioasă, neajutorată şi nu găsea nicio metodă prin care să înece suferinţa din inima ei. Imediat după trecerea în nefiinţă a bunicului său, Andreea a găsit o metodă prin care să-şi exteriorizeze durerea şi să scape de energia negativă care o consuma picătură cu picătură. A început să picteze mai mult, dar culorile vii nu era prezente în tablourile sale. Opta mai mereu pentru tuşul negru şi nuanţele sumbre.

Inspirată de toate întâmplările negative a hotărât să realizeze o lucrare de atestat atipică, fiindcă dorea să evite rutina lucrărilor pregătite de elevii de la arte şi să iasă din comunul stabilit până atunci de oameni. Astfel a închiriat un spaţiu la Galeria de artă „Danel” din Cluj, intitulându-şi lucrarea de atestat „Copacul Vieţii”. A realizat tablouri în care a surprins viaţa unui om de la stadiul de embrion până la bătrâneţe şi chiar moarte. Cea mai frumoasă partea a acelei expoziţii a fost reprezentată de un lăstar care în mai puţin de o jumătate de an, cu câteva zile înainte de expoziţie, a început să aibă frunze şi să fie verde. Acel lăstar a arătat de fapt ce înseamnă viaţa cu adevărat şi cum se dezvoltă aceasta. A fost un exemplu de trăire frumoasă şi o micuţă minune pentru fiecare dintre oamenii care cunoşteau povestea lăstarului care a-nverzit peste noapte.

154929_172617319436763_6570485_nPărăsire, regăsire, abandonare subtilă în braţele artei

După terminarea liceului s-a reprofilat şi a ales şcoala de asistente pentru că voia să simtă că ajută oamenii şi că face ceva bun pentru ei. A simţit că are mâinile legate atunci când stătea lângă patul bunicului ei şi a profitat de această oportunitate pentru a dovedi că o interesează soarta oamenilor. A decis să renunţe definitiv la artă şi să nu mai intre în contact cu pensulele sau cu acuarelele. Din fericire talentul nu părăseşte pe nimeni şi astfel nici Andreea  nu a putut să stea prea mult timp departe de ceea ce îi făcea inima să tresalte. S-a întors la artă pentru că doar acolo putea să regăsească părţile pierdute din ea, dar niciodată nu s-a mai întors la fel, indiferent de câte ori ar fi plecat.

Totuşi, şi-a respectat stilul şi a continuat să picteze în culori sumbre, nereuşind să-şi exprime fericirea aşa cum ar face-o ceilalţi. Ce-i drept aşa e un artist, diferit de restul oamenilor. E persoana care vede mai mult cu inima şi aude mai mult cu ochii. Andreea e artistul care fuge de barierele cotidianului, se dezvoltă între patru pereţi, dar niciodată nu se simte limitată de camera în care pictează. Acolo se descoperă pensulă după pensulă şi culoare după culoare.

În 24 mai 2012 a pregătit cea de a doua expoziţie împreună cu una dintre prietenele ei, Rebeca Pop. Expoziţia s-a intitulat „Dansul florilor” având legătură directă cu povestea de dragoste a artistei, iubire care s-a sfârşit încet şi dureros. Această poveste de dragoste a reuşit să o schimbe pe Andreea făcând-o să-şi deschidă inima şi să apeleze la culoare pentru a-şi exprime sentimentele nobile. În această expoziţie a adus 230614_210837668948061_659412_nîn prim plan balerinele şi florile de cireş. Balerinele erau învăluite într-o alură enigmatică, nelăsând privitorul să descifreze în totalitate sentimentele ce se ascund în spatele tabloului. Au existat tablouri în care florile de cireş se apropiau cu paşi mărunţi de rod, transformându-se în fructe. Această imagine poate fi o analogie a felului în care iubirea sinceră şi profundă aduce rod şi naşte în noi o apropiere de nebănuita esenţă a omului pe care îl iubim. Cu toate acestea expoziţia se încheie trist, la fel ca şi povestea de dragoste. Ultima balerină care apare în tablou se prezintă cu o descriere sfâşietoare pentru cei care au trăit durerea unei despărţiri şi a unei iubiri moarte „ A murit iubirea noastră”.

Andreea Caba este un artist debutant pe piaţa României, dar s-a născut cu inimă de pictor. Ea nu încearcă să-şi vândă munca, ci să-i facă pe oameni să simtă. Indiferent de ce-i pregăteşte viaţa e gata să lupte pentru că ştie că Dumnezeu a aşezat-o la locul potrivit şi mereu îşi repetă celebrul citat din Lucian Blaga „O corabie învinge mai uşor valurile dacă poartă o greutate. Aşa şi viaţa, greutăţile ce le purtăm ne fac mai sigură lupta împotriva valurilor întâmplării.”

Când îi vedeţi tablourile, priviţi-le cu sufletul! :)

Fotografii: arhiva personală a Andreei Caba (mai multe poze găsiţi aici, dacă apăsaţi click)

 

Share Button