21 de km la care nici să visez nu am putut

Publicat la May 16, 2016

Primul pas

Cum toată lumea își face liste cu obiective la început de an, am scris și eu una cât de cât realistă în agenda roz pe care am primit-o de la cea mai bună prietenă. Am găsit din întâmplare pe Facebook un grup cu alergători din toată lumea pe care-l făcuse Zuckerberg, pentru că alesese ca acesta să fie Running Year pentru el și mi-am zis că vreau să fac parte din comunitatea lor. Am dat join și, astfel, primul meu obiectiv pentru 2016 a fost „aleargă 10 km”. Mi-am propus atunci să ating acest obiectiv în 6 luni. Adică, de la punctul de start și până la finish să alerg 10 km fără oprire.

13241596_1080629648649740_1756647984_o

În 14 ianuarie am avut prima alergare. 1,8 km făcuți la un pace de 8:11, dacă îmi aduc bine aminte și la câteva grade cu minus în față. Am vrut să renunț, să las baltă orice alergare, pentru că era mult mai ușor să stau în pat cu o carte în brațe sau să mă uit la un serial. Noroc cu Angi, draga mea prietenă și colegă de cameră, care era un pic mai călită și a tras de mine.

Ah, am uitat să menționez că sunt – pardon – eram cel mai leneș om din lume. Încă din generală și până în liceu am încercat să sar peste toate probele de rezistență. Am mai avut profesori care m-au pus să le fac obligat-forțat, dar am sfârșit prin a leșina, a-mi fi rău și a simți că ficatul meu era ciopârțit. Câte din toate acestea erau reacții normale ale corpului meu și câte erau induse de propria mea minte care ura să dea comenzi membrelor, habar nu am. Cert e că nu-mi plăcea deloc să alerg, mai ales doar așa de dragul de-a o face. În rest, mai jucam din când în când handbal, dar acolo simțeam că alerg… cu un scop.

Obiectiv atins

12798924_1031398150239557_8184146672119630088_nAm alergat pe gheață, prin zăpadă, cu genele și sprâncenele înghețate, cu mănuși și fulare groase peste nas și gură, cu o căciulă galbenă, prin ploaie, fără chef, cu chef, adormită, plictisită, frustrată, fericită, cu și fără pauze, cu respirația întretăiată, cu limba scoasă afară de un cot, cu „nu mai pot” în brațe. Am alergat în toate stările posibile, atât ale mele cât și ale vremii. Cu toată lenea mă împingeam să mă ridic din pat, chiar dacă am avut destule zile, uneori prelungite chiar la săptămâni de pauză. În pofida acestora, după mai puțin de 2 luni, în 27 februarie am bifat primii mei 10 km. Au fost grei și simțeam că îmi iau foc picioarele, dar i-am făcut.

Așa că, văzând că i-a12507411_1012018872177485_3686816772144997954_nm dus până la capăt, ne-am zis atunci, eu și Angi, că ar trebui să ne înscriem la semimaraton. În mintea noastră ne spuneam că nu-i chiar așa mare diferență de la 10 la 21. Ei bine, vă spun eu că nu prea gândeam, ci eram doar sub efectul halucinant al bucuriei că mi-am atins obiectivul cu mult mai repede decât aș fi crezut. În fine, cert e că atunci am zis de semimaraton, dar nu m-am preocupat de înscriere și alte cele, pentru că interveniseră multe în viața mea și habar nu aveam unde o să fiu în 15 mai. Pe ultima sută de metri, tot Angi, fata asta are ceva energie cu minuni în jurul ei, a mai găsit două locuri ale unor oameni care nu mai puteau să alerge. Le-am luat noi și așa, pentru o zi, am avut identități diferite. Mie mi s-a zis Elena, iar ea a fost mai exotică și s-a transformat în Matei.

Peste așteptări – semimaraton

13223460_1080731418639563_1781228275_oȘtiam că dumincă trebuie să alerg 21 de km, dar nu puteam să îmi pun echipamentul și să fac antrenamentul. Am alergat doar miercuri, joi și vineri înainte de cursă. În fiecare zi vreo 3-4 km maxim, în condițiile în care cu o săptămână înainte am fost acasă, nu am alergat deloc și am mâncat toate bunătățile și chestiile nesănătoase care mi-au trecut prin fața ochilor.

Duminică am pus două alarme ca să fiu sigură că mă voi trezi. Pe prima am oprit-o, iar la a doua am sărit în picioare, cu multe, multe emoții. Am turnat niște lapte de soia într-un bol și câțiva fulgi de ovăz ca să se înmoaie în timp ce pregăteam apa caldă cu lămâie și miere. Am băut, am mâncat, mi-am pus în picioare adidașii, am legat cip-ul de ei, am pus pe mine tricoul turcoaz, am agățat numărul, am tras aer în piept și am ieșit din casă.

Cât am așteptat-o pe Angi la metrou m-au luat transpirațiile. Încercam să rămân pozitivă și încrezătoare, mai ales că vedeam atâția oameni care urmau să participe la aceeași competiție. Am obiceiul de a mânca pe bază de stres, așa că am început să mănânc și batonul vegetal pe care-l luasem ca rezervă. Ah, ce bine că l-am avut la mine!

13223429_1080612975318074_516881051_oNe-am îndreptat spre locul pentru bagaje, ne-am lăsat lucrurile, am făcut poza asta mișto împreună și apoi am ieșit din cort ca să vedem lumea. Vai, ce senzație. Gol în stomac și „fac pipi pe mine”. La toaletă coadă lungă, că na, dacă nu e lungă, nu e coadă. După ce am crezut că am scăpat de senzația de mai sus, am făcut încălzirea cu Roxana de la World Class. Ne-am întins bine și apoi am fugit la linia de start. Acolo voie bună, oameni zâmbăreți, tobe și muzică din plin. Când a început numărătoarea inversă mi-am spus: „nu contează cât de repede mergi, important e să ajungi la destinație”.

Am început în forță, a se citi psihică, pentru că energia fizică am dozat-o un pic mai bine. Primii 10 km i-am străbătut ca o gazelă, așa cum obișnuiesc să spun. Nu mi-a fost nici sete, nici foame, nici greu. Am alergat prin iarbă și m-am udat din cap până în picioare, pentru că am trecut printre stropitorile de pe marginea drumului. A fost o bălăceală pe cinste. La primele centre de hidratare am luat apă mai mult ca să-mi ud palmele și brațele.

La km 11 am luat o bomboană energică de la Isostar și mi-a mai ridicat un pic glicemia. Asta pentru prea puțin timp, fiindcă la km 13 am vrut să renunț. Pur și simplu mintea mea nu voia să mai înainteze, avea nevoie de o pauză, dar picioarele mergeau din inerție. Totuși, nu m-am oprit. Angi era în fața mea și tot spunea „Hai, Ramy!”. Ah, ce să-i spun, că vin, dar nu pot să vin mai repede.

Centrele de hidratare cu fructe au început să fie singurul imbold pentru a merge mai departe. Visam la o portocală care să-mi schimbe un pic gustul pe care îl aveam în gură, pentru că dacă bei multă apă și alergi cu ea în stomac, parcă îți cresc broaște pe limbă. Am ajuns la un un punct pe traseu când aveam puțini km până la finish, dar și mai puțină energie decât la început, iar pe partea cealaltă am văzut o rampă pe care urma să alergăm. Nu știu dacă ați experimentat, dar alergările la deal sunt grele, iar dacă ai puțină forță în picioare e și mai nasol, pentru că trebuie să-ți concentrezi toată energia acolo. Am întrebat-o pe Angi dacă avem de alergat pe acolo și m-a mințit în față că nu. I-am înțeles strategia, dar, totuși, nu mai am cinci ani.

Pe traseu cineva ne-a dat ciocolată. Binecuvântat să fie! Nu mai știu exact la ce km eram, dar am vrut să mă opresc și să merg un pic la pas, în speranța că după aceea voi avea viteză mai mare. Da de unde, am mers doi pași și am simțit cum mi se desprind mușchii de pe oase. Am renunțat la orice idee de a merge și am continuat să alerg, chiar dacă am făcut-o mai încet. Angi n-a renunțat nici ea la încurajări. A fost și este un sprijin minunat!

De la km 19 la 20 am înțeles și eu în sfârșit ce înseamnă infinit. Acest singur km a fost un infinit. Fără început, fără sfârșit. Cel puțin eu așa l-am simțit acolo. Traseul a avut multe bucle și curbe după care nu știai ce te așteaptă, dar ultimul km l-am străbătut având FINISH în față. Am alergat un pic mai vioaie știind că mai e puțin. După 2 ore și 44 de minute am fost o învingătoare.

O experiență care mi-a schimbat viața

FW1NPfSemimaratonul a fost un test al supraviețuirii. Prin soare, căldură mare, privată de energie a trebuit să mă automotivez și să fiu mai puternică decât propriul psihic. Sunt mândră că l-am învins, pentru că de multe ori renunț mai ușor! A fost, de asemenea, despre luptă și redescoperire. Am învățat că pot mai mult decât îmi spun eu, doar că e nevoie să mă împing până acolo unde nu-mi place, aproape de risc, la marginea prăpastiei.

Pe tot parcursul traseului am avut încurajatori și galerie. Oameni care țipau, cântau, ne aplaudau, ne spuneau „hai că poți”, băteau palma cu noi, ne ziceau „bravo”, ne zâmbeau. Oamenii ăia, de toate vârstele, mi-au dat putere să ajung la următorul km. Îmi aduc și acum aminte că la rampa de care vă spuneam era o tipă cu o placardă pe care scria „Smile. I take a mentally picture of you.”. Am zâmbit și mi-a zâmbit înapoi. Zâmbetul îți dă aripi uneori.

Apoi au mai fost oamenii de la curățenia orașului care strângeau toate sticlele, paharele, cojile de fructe pe care noi, pentru a economisi timp, le aruncam unde apucam. Unui grup i-am spus „Mulțumim că adunați după noi. Apreciem mult!”. Mi-au zâmbit și au zis tare „cu plăcere”.

Toți participanții au fost oameni calzi, cu vorbe bune la ei. O fată avea un tricou roșu pe care era inscripționat „fug de rup pământul”. Cineva care venea din spate i-a spus: „Hai să vedem. Nu renunța! Știm că poți.”.

Gașca de la 321 a făcut senzație. Radu era cu boxa după el și când ne mai depășea sau îl ajungeam din urmă aducea toată energia cu el, iar noi mai mult dansam decât alergam.  Aceeași gașcă s-a oprit înainte cu un km de finalul cursei ca să-i aștepte pe cei care veneau mai încet pentru a trece împreună linia de finish. Așa am învățat încă o dată despre solidaritate!

Aceeași lecție am luat-o și de la Angi, care chiar dacă alerga cu trei pași în fața mea, nu m-a lăsat baltă. Dacă vreți vreodată să alergați orice fel de cursă găsiți-vă o Angi. Cursa voastră va fi de 10 ori mai faină și mai ușoară. Alergatul de unul singur e plictisitor și fără esență, mai ales dacă o faceți ca amatori. Și dacă participați la elite vă recomand un prieten.

13230815_1080612941984744_222043350_oDupă ce treci linia de finish primești o medalie mare și grea care seamănă un pic cu tot efortul pe care l-ai depus. Atunci îți spui bine că s-a terminat și te gândești să nu mai participi la nicio altă competiție de acest gen. După vreo 2 minute în care ți se mai dezmorțesc picioarele știi că vrei să treci la următoarea categorie, maratonul.

Alergatul și semimaratonul în sine sunt lucruri care mi-au dat alți ochi ca să văd lumea. Am descoperit comunități noi și oameni drăguți, chiar și aici, în București. Dar, cel mai mult, semimaratonul a fost despre autodepășire. Despre a nu renunța atunci când alții ar face-o. Despre a-ți canaliza energie nu înspre câștig, ci înspre experiența în sine. Despre a te distra în timp ce te îndrepți spre destinație și despre a nu pierde lucrurile mici care împodobesc tot drumul înspre acolo.

Fie că alergi, fie că nu, antrenează-te un pic și ia-ți gașca de prieteni măcar la un semimaraton. O să afli lucruri frumoase despre tine și despre ei!

 

 

Share Button